Drept internațional

Dreptul internațional (cunoscut și sub denumirile de drept internațional public și, în anumite contexte istorice, dreptul națiunilor) reprezintă setul de norme juridice care reglementează relațiile dintre organisme publice, precum statele și organizațiile internaționale. Convențiile și legile uniforme sunt instrumente comune ale dreptului internațional public.

Dreptul internațional public reprezintă o ramură autonomă a dreptului care cuprinde un ansamblu de principii și norme juridice, scrise sau nescrise, elaborate în principal de către state, pe baza acordului lor de voință, cu scopul de a reglementa relațiile internaționale în domenii de interes reciproc. Definiția dreptului internațional public s-a dezvoltat în timp, adaptându-se schimbărilor din relațiile internaționale și extinzându-se pentru a acoperi diverse domenii, inclusiv drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

În originile sale, dreptul internațional public reglementa exclusiv relațiile între state, considerându-le drept singurii subiecți ai dreptului internațional public. Cu toate acestea, în prezent, domeniul său de aplicare s-a extins și reglementează relațiile dintre organizațiile internaționale interguvernamentale, între state și aceste organizații sau relațiile dintre state și alte entități juridice care nu sunt recunoscute ca subiecți de drept internațional, dar care sunt guvernate de reguli stabilite de dreptul internațional. Dreptul internațional public este considerat a fi un nivel suprastructural care reflectă schimbările din relațiile internaționale și nu este un sistem pasiv de reflectare a acestor schimbări.

Domeniul de reglementare al dreptului internațional public este vast și include reguli pentru circulația pe mare, delimitarea frontierelor între state, protejarea drepturilor fundamentale ale omului, soluționarea disputelor dintre state prin arbitraj și protejarea mediului înconjurător, printre altele.

Legile uniforme sunt instrumentele pregătite în comun de mai multe state și/sau organizații internaționale pentru a susține statele care doresc să își reformeze și modernizeze legislația. Organizațiile internaționale precum UNCITRAL sau UNIDROIT (vezi pagina de start a Dreptului internațional) elaborează legi uniforme.

Termenul modern „drept internațional” a fost introdus inițial de Jeremy Bentham în lucrarea sa din 1789 Introducere în principiile moralei și legislației, pentru a înlocui termenul mai vechi de „drept al națiunilor,” o traducere directă a conceptelor medievale târzii de jus gentium, folosit în dreptul roman și preluat ulterior de Hugo Grotius, și droits des gens, utilizat de Emer de Vattel.^[1][2] Definiția dreptului internațional a fost subiect de dezbatere; Bentham s-a referit în mod specific la relațiile dintre state, ceea ce a fost criticat pentru domeniul său de aplicare restrâns.^[3] Lassa Oppenheim a definit acest concept în tratatul său ca fiind „un ansamblu de norme juridice între state suverane și egale, bazat pe consimțământul mutual al acestora,” iar această definiție a fost adoptată în mare măsură de specialiștii în drept internațional.^[4]

Există o distincție între dreptul internațional public și dreptul internațional privat; cel din urmă se ocupă de chestiunea jurisdicției instanțelor naționale în cazurile cu element de extraneitate și de aplicarea hotărârilor străine în dreptul intern, în timp ce dreptul internațional public reglementează reguli de drept internațional.^[5] Diferența dintre cele două discipline juridice a fost dezbătută, deoarece juriștii nu sunt de acord cu privire la natura relației dintre ele. Joseph Story, care a introdus termenul de „drept internațional privat,” a subliniat că acesta trebuie să fie guvernat de principiile dreptului internațional public, însă alți academicieni le consideră corpuri de drept distincte.^[6][7] Un alt termen, „drept transnațional,” este uneori folosit pentru a desemna un ansamblu de norme juridice naționale și internaționale care transcend statul-națiune, deși unii academicieni subliniază că este distinct de cele două tipuri de drept. Philip Jessup a definit acest concept ca incluzând „toate normele juridice care reglementează acțiuni sau evenimente ce depășesc frontierele naționale.”^[8]

Un concept mai recent este „dreptul supranațional,” care a fost descris într-un articol din 1969 ca „[un] termen relativ nou în vocabularul politicii.”^[9] Sistemele de drept supranațional apar atunci când statele cedează în mod explicit dreptul lor de a lua decizii către organele jurisdicționale și legislative ale acestui sistem, care apoi au autoritatea de a adopta norme juridice direct aplicabile în fiecare stat membru.^[9][10] Acest lucru a fost descris ca „un nivel de integrare internațională dincolo de simplul interguvernamentalism, dar încă departe de un sistem federal.”^[9] Cel mai cunoscut exemplu de sistem supranațional este Uniunea Europeană.^[10]

Originile dreptului internațional pot fi urmărite până în antichitate.^[12] Cu rădăcini ce se întind până în perioada antică, statele au o lungă istorie de negociere a tratativelor interstatale. Un cadru juridic timpuriu a fost conceptualizat de romanii antici și această idee de jus gentium a fost utilizată de diferiți academicieni pentru a contura conceptul modern de drept internațional. Printre cele mai vechi exemple înregistrate se numără tratativele de pace dintre orașele-state mesopotamiene Lagaș și Umma (aproximativ 3100 î.e.n.) și un acord între faraonul egiptean Ramses al II-lea și regele hitit Hattușil al III-lea, încheiat în 1279 î.e.n.^[11] Pactele și acordurile interstatale au fost negociate și acceptate de politici din întreaga lume, de la estul Mediteranei până în Estul Asiei.^[13] În Grecia antică, multe dintre tratativele de pace timpurii au fost negociate între orașele-state și, ocazional, cu state vecine.^[14] Imperiul Roman a stabilit un cadru juridic timpuriu pentru dreptul internațional, jus gentium, care reglementa statutul străinilor care trăiau în Roma și relațiile dintre străini și cetățenii romani.^[15][16] Adoptând conceptul grec de drept natural, romanii au conceput jus gentium ca fiind universal.^[17] Totuși, spre deosebire de dreptul internațional modern, dreptul roman al națiunilor se aplica relațiilor între indivizi străini și nu între unități politice precum statele.^[18]

Începând cu perioada Primăverii și Toamnei din secolul al VIII-lea î.e.n., China a fost divizată în numeroase state care erau adesea în conflict între ele. Au apărut reguli de drept internațional pentru diplomație și încheierea tratatelor, inclusiv noțiuni referitoare la temeiurile justificate pentru război, drepturile părților neutre și consolidarea și împărțirea teritoriilor; aceste concepte erau uneori aplicate și în relațiile cu popoarele barbare de-a lungul periferiei vestice a Chinei, dincolo de Câmpiile Centrale.^[19][20] Perioada ulterioară a Statelor Combatante a văzut dezvoltarea a două școli de gândire majore, Confucianismul și Legalismul, ambele considerând că sferele juridice interne și internaționale erau strâns interconectate și încercând să stabilească principii normative concurente pentru a ghida relațiile externe.^[20][21] În mod similar, subcontinentul indian era împărțit în diverse state, care, de-a lungul timpului, au dezvoltat reguli de neutralitate, dreptul tratatelor și normele dreptului internațional și au întreprins atât ambasade temporare, cât și permanente.^[22][23]

În urma colapsului Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea e.n., Europa s-a fragmentat în numeroase state adesea aflate în conflict între ele pentru mare parte din următoarele cinci secole. Puterea politică era dispersată între o varietate de entități politice, inclusiv Biserica Catolică, orașele-state comerciale și regate, majoritatea având jurisdicții suprapuse și în continuă schimbare. Așa cum s-a întâmplat și în China și India, aceste diviziuni au determinat dezvoltarea unor norme de drept menite să asigure relații stabile și previzibile. Exemple timpurii includ dreptul canonic, care reglementa instituțiile ecleziastice și clerul din întreaga Europă; lex mercatoria ("dreptul comercianților"), care se referea la comerț și afaceri; și coduri de drept maritim, precum Rolls of Oléron — destinat reglementarea navigației în Europa de Nord-Vest — și ulterior Legile Wisby, adoptate în cadrul Ligii Hanseatice comerciale din nordul Europei și regiunea Baltică.^[24]

În lumea musulmană, Muhammad al-Shaybani a publicat Al-Siyar Al-Kabīr în secolul al VIII-lea, care a servit ca lucrare de referință fundamentală pentru siyar, o ramură a dreptului Șaria ce reglementa relațiile externe.^[25][26] Aceasta se baza pe împărțirea lumii în trei categorii: dar al-Islam, unde prevala dreptul islamic; dar al-sulh, teritorii neislamice care încheiau un tratat de pace cu un guvern musulman; și dar al-harb, teritorii neislamice contestate prin jihad.^[27][28] Principiile juridice islamice referitoare la regulile de conduită militară au fost precursori ai dreptului internațional umanitar modern și au instituit limitări asupra conduitei militare, inclusiv linii directoare pentru inițierea războiului, diferențierea între civili și combatanți, precum și îngrijirea bolnavilor și răniților.^[29][30]

În timpul Evului Mediu european, dreptul internațional se concentra în principal asupra scopului și legitimității războiului, încercând să stabilească ce constituia un „război just”.^[31] Conceptul greco-roman de drept natural a fost combinat cu principii religioase de către filozoful evreu Maimonide (1135–1204) și teologul creștin Toma de Aquino (1225–1274) pentru a crea noua disciplină a „dreptului națiunilor”, care, spre deosebire de predecesorul său roman, aplica dreptul natural la relațiile între state.^[32][33] În islam, un cadru similar a fost dezvoltat, în cadrul căruia dreptul națiunilor a fost derivat, în parte, din principiile și regulile stipulate în tratatele cu ne-musulmanii.^[34]

Secolul al XV-lea a fost marcat de o convergență de factori care au contribuit la dezvoltarea accelerată a dreptului internațional. Juristul italian Bartolus de Saxoferrato (1313–1357) este considerat fondatorul dreptului internațional privat. Un alt jurist italian, Baldus de Ubaldis (1327–1400), a elaborat comentarii și compilări ale dreptului roman, ecleziastic și feudal, creând o sursă organizată de drept care putea fi consultată de diferite națiuni. Alberico Gentili (1552–1608) a adoptat o abordare seculară a dreptului internațional, autorând diverse lucrări pe teme de drept internațional, în special „Dreptul Războiului”, care oferea un comentariu cuprinzător asupra dreptului războiului și tratatelor.^[35] Francisco de Vitoria (1486–1546), preocupat de tratamentul popoarelor indigene de către Spania, a invocat dreptul națiunilor ca bază pentru demnitatea și drepturile lor naturale, formulând o versiune timpurie a egalității suverane între popoare.^[36] Francisco Suárez (1548–1617) a subliniat că dreptul internațional se baza pe dreptul natural și dreptul pozitiv uman.^[37][38]

Juristul olandez Hugo Grotius (1583–1645) este considerat pe scară largă părintele dreptului internațional,^[39] fiind unul dintre primii cercetători care au articulat un sistem internațional ce constă într-o „comunitate de state” guvernată nu de forță sau război, ci de reguli de drept, acorduri reciproce și practici.^[40] Grotius a transformat dreptul internațional într-un sistem laic;^[41] lucrarea sa din 1625, De Jure Belli ac Pacis, a stabilit un sistem de principii ale dreptului natural care leaga toate națiunile, indiferent de obiceiul sau legea locală.^[39] El a inspirat două școli emergente de drept internațional, naturalismul și pozitivismul.^[42] În tabăra naturalistă se afla juristul german Samuel von Pufendorf (1632–1694), care a subliniat supremația dreptului natural asupra statelor.^[43][44] Lucrarea sa din 1672, Despre dreptul naturii și al națiunilor, a extins teoriile lui Grotius și a fundamentat dreptul natural pe rațiune și pe lumea seculară, afirmând că acesta reglementează doar actele externe ale statelor.^[43] Pufendorf a contestat noțiunea hobbesiană că starea naturală era una de război și conflict, argumentând că starea naturală a lumii este, de fapt, pașnică, dar slabă și incertă fără respectarea dreptului națiunilor.^[45] Acțiunile unui stat nu sunt decât suma indivizilor din acel stat, necesitând astfel ca statul să aplice o lege fundamentală a rațiunii, care stă la baza dreptului natural. A fost printre primii cercetători care au extins dreptul internațional dincolo de națiunile creștine europene, pledând pentru aplicarea și recunoașterea sa între toate popoarele pe baza umanității comune.^[46]

În contrast, scriitorii pozitivisti, precum Richard Zouche (1590–1661) în Anglia și Cornelis van Bynkershoek (1673–1743) în Țările de Jos, au susținut că dreptul internațional ar trebui să rezulte din practica efectivă a statelor, mai degrabă decât din surse creștine sau greco-romane. Studiul dreptului internațional s-a îndepărtat de preocuparea sa principală, dreptul de război, și s-a orientat spre domenii precum dreptul mării și tratatele comerciale.^[47] Școala pozitivistă a câștigat popularitate deoarece reflecta viziuni acceptate asupra suveranității statelor și era coerentă cu abordarea empirică a filozofiei, care câștiga acceptare în Europa.^[48]

Dezvoltările din secolul al XVII-lea au culminat cu încheierea Păcii Westfalice în 1648, un eveniment major în dreptul internațional.^[49] Suveranitatea westfalică rezultată este considerată a fi stabilit ordinea juridică internațională actuală, caracterizată prin state-națiune independente, care se bucură de suveranitate egală, indiferent de mărimea și puterea lor, definită în principal prin neamestecul în treburile interne ale statelor suverane, deși această narațiune a fost contestată de istorici.^[50] Ideea naționalismului a consolidat și mai mult conceptul și formarea statelor-națiune.^[51] Elemente ale școlilor naturaliste și pozitiviste au fost sintetizate, în special de filozoful german Christian Wolff (1679–1754) și de juristul elvețian Emer de Vattel (1714–1767), amândoi căutând o abordare de mijloc.^[52][53] În secolul al XVIII-lea, tradiția pozitivistă a câștigat o acceptare mai largă, deși conceptul drepturilor naturale a rămas influent în politica internațională, în special prin revoluțiile republicane din Statele Unite și Franța.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, relațiile dintre state erau dictate în principal de tratate, acorduri internaționale pentru a se comporta într-un anumit mod, care erau neaplicabile decât prin forță și neangajante, exceptând cazurile de onoare și loialitate. Una dintre primele instrumente ale dreptului modern al conflictelor armate a fost Codul Lieber din 1863, care reglementa conduita în timpul Războiului Civil American și este notabil pentru codificarea normelor și articolelor de război respectate de națiuni din întreaga lume, inclusiv Regatul Unit, Prusia, Serbia și Argentina.^[54] În anii care au urmat, au fost create numeroase alte tratate și organisme pentru a reglementa comportamentul statelor unele față de altele, inclusiv Curtea Permanentă de Arbitraj din 1899 și Convențiile de la Haga și Geneva, prima dintre acestea fiind adoptată în 1864.^[55][56]

Expansiunea colonială europeană a atins apogeul la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar influența sa a început să scadă după sângele vărsat fără precedent din timpul Primului Război Mondial, care a determinat crearea organizațiilor internaționale. Dreptul de cucerire era recunoscut în general ca parte a dreptului internațional înainte de Al Doilea Război Mondial.^[57] Societatea Națiunilor a fost fondată pentru a proteja pacea și securitatea.^[58][59] Dreptul internațional a început să integreze noțiuni precum autodeterminarea și drepturile omului.^[60] Organizația Națiunilor Unite (ONU) a fost înființată în 1945 pentru a înlocui Societatea Națiunilor, având ca scop menținerea securității colective.^[61] A urmat un sistem de drept internațional mai robust, consolidat de instituții precum Curtea Internațională de Justiție (CIJ) și Consiliul de Securitate al ONU (CSONU).^[62] Comisia de Drept Internațional (CDI) a fost înființată în 1947 pentru a dezvolta și a codifica dreptul internațional.^[61]

În anii 1940 și până în anii 1970, dizolvarea blocului sovietic și decolonizarea la scară mondială au dus la înființarea unui număr mare de state suverane și independente.^[63] Pe măsură ce aceste foste colonii au devenit state suverane și independente, ele au adoptat perspectivele europene asupra dreptului internațional.^[64] O serie de instituții, de la Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială până la Organizația Mondială a Sănătății, au contribuit la dezvoltarea unei abordări multilaterale contemporane, pe măsură ce statele au ales să facă compromisuri asupra suveranității pentru a beneficia de cooperarea internațională.^[65] Din anii 1980, a existat o concentrare tot mai mare asupra fenomenului globalizării economice și asupra protecției drepturilor omului la nivel global, în special atunci când sunt implicate minorități sau comunități indigene, deoarece există îngrijorări că globalizarea ar putea spori inegalitatea în sistemul de drept internațional.^[66]

Sursele dreptului internațional aplicate de comunitatea internațională sunt enumerate în Articolul 38(1) din Statutul Curții Internaționale de Justiție, care este considerat autoritar în această privință. Aceste categorii sunt, în ordine, tratatele internaționale, dreptul internațional cutumiar, principiile generale de drept și deciziile judiciare și învățăturile unor erudiți juridici de marcă, ca „un mijloc subsidiar pentru determinarea normelor de drept”.^[67] La început s-a considerat că aranjarea surselor în ordine secvențială ar sugera o ierarhie implicită a surselor; cu toate acestea, statutul nu prevede o ierarhie și alți academicieni au argumentat că, prin urmare, sursele trebuie să fie echivalente.^[68][69]

Principiile generale de drept au fost definite în Statut ca „principii generale de drept recunoscute de națiuni civilizate”, dar nu există un consens academic cu privire la ce este inclus în acest domeniu.^[70] Ele sunt considerate a fi derivate atât din sistemele juridice naționale, cât și din cele internaționale, deși includerea acestei din urmă categorii a dus la dezbateri despre posibilele suprapuneri cu dreptul internațional cutumiar.^[71][72] Relația principiilor generale cu tratatele sau obiceiurile a fost, în general, considerată ca „umplând lacunele”, deși nu există încă o concluzie despre relația lor exactă în absența unei ierarhii.^[73]

Un tratat este definit în Articolul 2 al Convenției de la Viena privind Dreptul Tratatelor (CVDT) ca „un acord internațional încheiat între state, în formă scrisă și reglementat de dreptul internațional, fie materializat într-un singur document, fie în două sau mai multe documente conexe și, indiferent de denumirea sa particulară”.^[74] Definiția specifică faptul că părțile trebuie să fie state, dar organizațiile internaționale sunt, de asemenea, considerate a avea capacitatea de a încheia tratate.^[74][75] Tratatele sunt obligatorii prin principiul pacta sunt servanda, care permite statelor să creeze obligații juridice asupra lor prin consimțământ.^[76][77] Tratatul trebuie să fie reglementat de dreptul internațional; cu toate acestea, interpretarea sa va fi, de obicei, realizată de instanțele naționale.^[78] CVDT, care codifică mai multe principii fundamentale de interpretare a tratatelor, stabilește că un tratat „trebuie interpretat de bună credință conform înțelesului obișnuit al termenilor tratatului în contextul său și în lumina obiectului și scopului său”.^[79] Aceasta reprezintă un compromis între trei teorii de interpretare: abordarea textuală, care se axează pe înțelesul obișnuit al textului, abordarea subiectivă, care ia în considerare factori precum intenția redactatorilor, și abordarea teleologică, care interpretează tratatul în conformitate cu obiectivul și scopul său.^[79][80]

Un stat trebuie să-și exprime consimțământul de a fi legat de un tratat prin semnătură, schimb de instrumente, ratificare, acceptare, aprobat sau aderare. Aderarea se referă la situația în care un stat alege să devină parte a unui tratat pe care nu a putut să-l semneze inițial, de exemplu, atunci când se instituie un organism regional. Atunci când un tratat stabilește că va intra în vigoare prin ratificare, acceptare sau aprobat, părțile trebuie să semneze pentru a indica acceptarea textului, dar nu există obligația ca un stat să ratifice ulterior tratatul, deși acesta poate fi totuși supus unor anumite obligații.^[81] Atunci când semnează sau ratifică un tratat, un stat poate face o declarație unilaterală pentru a exclude sau modifica anumite dispoziții legale, având unul dintre următoarele efecte: statul rezervant este legat de tratat, dar efectele dispozițiilor relevante sunt excluse sau modificate, statul rezervant este legat de tratat, dar nu de dispozițiile relevante, sau statul rezervant nu este legat de tratat.^[82][83] O declarație interpretativă este un proces distinct, prin care un stat emite o declarație unilaterală pentru a specifica sau clarifica o dispoziție a tratatului. Aceasta poate influența interpretarea tratatului, dar în general nu este obligatorie din punct de vedere juridic.^[84][85] Un stat este, de asemenea, capabil să emită o declarație condiționată, afirmând că va consimți la un anumit tratat numai cu condiția respectării unei anumite dispoziții sau interpretări.^[86]

Articolul 54 din Convenția de la Viena privind Dreptul Tratatelor prevede că orice parte poate să denunțe sau să se retragă dintr-un tratat în conformitate cu termenii acestuia sau în orice moment, cu consimțământul celeilalte părți, „denunțare” aplicându-se tratatelor bilaterale și „retragere” tratatelor multilaterale.^[87] În cazul în care un tratat nu conține dispoziții care permit denunțarea sau retragerea, cum ar fi Convenția privind Genocidul, aceasta este interzisă, cu excepția cazului în care dreptul de a face acest lucru a fost implicit în tratat sau părțile au intenționat să permită această posibilitate.^[88] Un tratat poate fi, de asemenea, declarat nul, inclusiv în cazurile în care părțile acționează ultra vires sau cu neglijență, când executarea a fost obținută prin mijloace frauduloase, corupte sau cu forța, sau când tratatul contrazice norme imperioase.^[89]

Dreptul internațional cutumiar necesită îndeplinirea a două condiții: o practică constantă și uniformă a statelor și convingerea acestora că respectiva practică este impusă de o obligație juridică, cunoscută sub denumirea de opinio juris sive necessitatis.^[90][91] Cutuma se distinge de dreptul tratatelor prin faptul că este obligatorie pentru toate statele, indiferent dacă au participat la această practică, cu excepția statelor care au fost obiectori persistenți în timpul procesului de formare a cutumei și a formelor speciale sau regionale de drept cutumiar.^[92] Cerința privind practica statală se referă la acțiunile sau omisiunile statelor în relațiile lor cu alte state sau organizații internaționale. Nu există o cerință juridică ca practica statală să fie uniformă sau de lungă durată, deși Curtea Internațională de Justiție a ONU (CIJ) a stabilit un standard ridicat pentru aplicarea acesteia în cazurile Anglo-Norwegian Fisheries (Pescuitul Anglo-Norvegian) și North Sea Continental Shelf (Delimitarea Platoului Continental in Marea Nordului).^[93] A existat o dezbatere juridică pe acest subiect, iar singura opinie proeminentă privind durata necesară pentru a stabili o cutumă a fost explicată de Humphrey Waldock, variind „în funcție de natura speței”.^[94] Practica nu trebuie să fie urmată universal de state, dar trebuie să existe o „recunoaștere generală” de către statele „ale căror interese sunt afectate în mod special”.^[95]

Al doilea element al testului, opinio juris sive necessitatis, adică convingerea unei părți că o anumită acțiune este impusă de lege, este denumit elementul subiectiv. Curtea Internațională de Justiție a afirmat într-un dictum în cazul Delimitarea Platoului Continental in Marea Nordului că: „Nu numai că actele în cauză trebuie să constituie o practică constantă, dar ele trebuie, de asemenea, să fie de așa natură sau să fie efectuate în așa fel încât să demonstreze o convingere că această practică este obligatorie datorită existenței unei reguli de drept care o impune.” Un comitet al organizației International Law Association a susținut că există o prezumție generală de opinio juris sive necessitatis atunci când practica statelor este dovedită, dar aceasta poate fi necesară dacă practica sugerează că statele nu au considerat că creează un precedent.^[96] Testul în aceste circumstanțe este dacă opinio juris sive necessitatis poate fi dovedit prin lipsa de protest a statelor.^[97] Alți academicieni cred că intenția de a crea drept internațional cutumiar poate fi demonstrată de includerea principiului în multiple tratate bilaterale și multilaterale, astfel încât dreptul tratatelor este necesar pentru formarea cutumelor.^[98]

Adoptarea Convenției de la Viena asupra Dreptului Tratelor (VCLT) în 1969 a stabilit conceptul de jus cogens, sau norme peremptorii, care sunt „o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a Statelor în ansamblu ca fiind o normă de la care nu se permite derogarea și care poate fi modificată doar printr-o normă ulterioară de drept internațional general având același caracter”.^[99] Atunci când dreptul cutumiar sau dreptul tratatelor intră în conflict cu o normă peremptorie, aceasta va fi considerată nulă, dar nu există o definiție unanim acceptată a jus cogens.^[100] Academicienii au dezbătut care principii sunt considerate norme peremptorii, dar cel mai larg acceptat este principiul neutilizării forței.^[101] Curtea Internațională de Justiție (CIJ) a definit obligațiile erga omnes ca fiind cele datorate „comunității internaționale în ansamblu”, care includ ilegalitatea genocidului și drepturile omului.^[99]

Există, în general, două abordări privind relația dintre dreptul internațional și dreptul național: monismul și dualismul.^[102] Monismul presupune că dreptul internațional și dreptul național fac parte din aceeași ordine juridică.^[103] Prin urmare, un tratat poate deveni direct parte a dreptului național fără a fi necesară o legislație de transpunere, deși, în general, acesta trebuie să fie aprobat de legislativ. Odată ce a fost aprobat, conținutul tratatului este considerat o lege cu forță superioară față de legile naționale. Exemple de țări care adoptă o abordare monistă sunt Franța și Țările de Jos.^[104] Abordarea dualistă consideră că dreptul național și dreptul internațional sunt două ordine juridice separate, astfel că tratatele nu beneficiază de un statut special.^[102][105] Reglementările unui tratat pot fi considerate drept lege națională doar dacă conținutul tratatului a fost anterior transpus în legislația națională.^[105] Un exemplu este Regatul Unit; după ce țara a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția a fost considerată a avea forța de lege în dreptul național numai după ce Parlamentul a adoptat Legea privind drepturilor omului din 1998.^[106]

În practică, împărțirea țărilor între monism și dualism este adesea mai complexă; țările care urmează ambele abordări pot considera normele peremptorii ca fiind automat obligatorii și pot aborda tratatele, în special modificările sau clarificările ulterioare, diferit față de modul în care abordează dreptul cutumiar.^[107] Multe țări cu constituții mai vechi sau nescrise nu au prevederi explicite pentru dreptul internațional în sistemul lor juridic intern și a existat o creștere a susținerii principiilor monismului în legătură cu drepturile omului și dreptul umanitar, deoarece cele mai multe principii care reglementează aceste concepte pot fi găsite în dreptul internațional.^[108]

• Materiale media legate de Drept internațional public la Wikimedia Commons